Nu mă mai pot uita în urmă
Nici măcar prin aripi de fluturi
Ce invadează uneori primăvara deschisă luminii,
Nu mai pot privi în ochii amintirilor,
Nu mă mai pot plimba singură prin parc,
Pentru a încerca să simulez naivitatea,
Acceptarea unei stari impuse prin singurătate,
Nu mai pot coborî în sălile de autopsie,
In care morții tineri, sub treizeci de ani
Zăceau în șir ordonat,
Morți ce-și schimbă și astăzi domiciliul,
Între Chicago, San Francisco și München
Numai acasă nu vor parcă să vină.
Nu mai vreau să dansez în cearșafuri
Care au acoperit niște oseminte de eroi necunoscuți,
Nu mai vreau să ascult muzică populară impusă
Nu mai vreau transvestiți,
Nu mai vreau nori pe pîine dimineața,
Și nici ploi la cutie, de dăruit unui prieten
De la tipografie,
Nu mai vreau Mina Minovici ca-n 80
Și nici impuneri de gînduri forțate de genul:
"Nu am voie să gîndesc asta",
"Nu trebuie să ajung cadavru la 20 de ani",
"Nu vreau încă un salt în gol sau o comă"
"Mai bine plimbări prin parcuri pentru reglarea gîndurilor"
"Mai bine autoimpunere, autocorectare".
Azi am încercat să privesc în urmă
Și mi s-a făcut rău, m-au lovit amintirile
Cu cele mai năprasnice lovituri
Și eu care abia îmi revin din traumă,
Încerc să mă normalizez și să-mi spun
Că acele timpuri ale groazei s-au dus,
E greu, e greu, e greu,
Este aproape inuman, să o iau de la capăt
Cu același coșmar, crezînd că ucigașii
Au dispărut și ei de bătrînețe sau de boli lumești.
Nu mă uit înapoi și dau după douăzeci de ani
Frîu liber nărăvașelor gînduri interzise.
Vreau să fiu liberă, de aceea
M-am gîndit cît se poate de serios
Să nu mă mai uit în urmă.