Zăpada ne locuia pe rând.
In mine tatuase o frumusete aspră,
Ce-acum imi crestea
In continuarea fiecărui os,
Si-ncepea sa mă doară.
Devenisem greoaie, fiecare miscare
Mă apropia tot mai profan
De perfectiune.
Am incercat să-ntind bratele,
Să mă agăt de ceva,
Poate de-o pasăre sau un cal
Impuscat pe jumătate,
Dar m-am lovit de câtiva copaci
Cântând din frunză,
Care nu-mi puteau simti porii
Risipiti in trupul rănit,
Si mi-am pierdut echilibrul,
Alunecând in zăpada ce ardea
Cu majuscule.

Azi-noapte a nins iar.
Acum, insă, am invătat
Să nu-mi mai umilesc infirmitatea
Cu primii fulgi,
Si să astept ninsoarea imperfectă.