neintitulată recentă 2



fiindu-i mult prea frică, de data asta să citească,
își zise că mai bine ar povesti mai departe.
acuma despre mărcile iubirii în morfosintaxa sa.
lucrurile, dealtfel, sunt destul de simple, în esență.
mai țineți minte legiunile, batalioanele
care se succedau pe câmpurile de luptă
ale conștiinței sale zbuciumate, cum se zice?!
păi toate legiunile, batalioanele au un gornist.
ca să se adune pentru raport sau pentru luptă,
sună gornistul. gornistul e primul indiciu.
el suflă adunarea temerilor sale
în legătură cu ceilalți, cu cealaltă.
sfâșietoare lor prezență e marca a doua –
lăncile și săbiile și pumnalele lor lovesc ritmic scuturile,
urletul neomenesc de după discursul de îmbărbătare,
fețele vopsite în albastru și ochii injectați ai picti-lor
din umbra sa personală, care-l așteaptă pe el.
lovesc primii arcașii, dar platoșa lui e dintr-un oțel mai bun,
le cunoștea tehnologia de luptă de la distanță,
nu-l doboară ei cu arcurile, he-he,
deși săgețile sunt a treia marcă.
pornește apoi cavaleria, cea de-a patra marcă.
cai negri, grei, îmbălați.
cavaleri cu platoșe negre și blazoane negre pe scuturi.
purtători de lănci lungi cât niște catarge,
iar pelerinele sunt velele care-i propulsează.
lasă scutul și se repede la halebardă,
cu care speră să-i doboare de pe cai, să-i scufunde,
să le înece catargele în mlaștină, în turbărie,
în nechezatul spasmodic al cailor care lasă spuma
la suprafața noroiului, caldă, bulbucindă.
se scufundă, îi scufundă, el, marele pedestru,
care acuma are să înfrunte pedeștrii,
ale căror strategii nu-i sunt, oho, străine,
dar picti-i sunt perfect camuflați și feroce
și al naibii de mulți și cea din urmă marcă.
dar cum respinge el atacurile astea succesive,
singur? le respinge ca nefondate. da-da.
temerile sale marchează redundant prezența iubirii,
îi certifică inefabila sa existență și o încarcă
de suferința gândului pe care nu l-ar putea gândi,
al gândului cu care va lupta pentru a nu-l gândi.