Această carte a fost dedicată părinților, Victor și Mariana, pentru meritul lor în a reuși să mă aducă înaintea cuvintelor și celor patru prieteni morți într-o conjunctură sensibil istorică.
Întru cea mai sfîntă prietenie de care am auzit vreodată, noi am fost cinci, doar eu mai sînt să aduc mărturie.
În timpii cînd limita se arunca năpraznic înspre umanitatea noastră cu toții rîdeam sau plîngeam.
Acești prieteni vor fi necunoscuți, ei nu vor mai putea da sfaturi despre trăirea vieții în momentele de luptă cu negarea ei.
Ultimele cuvinte ale acestei cărți țin să le adresez în mod direct unuia dintre ei, lui Grișa, care și mort a fost cel mai vitregit - nu mai avea chip pentru pășirea în memoria semenilor, pentru că un chip al său, cel cu care ne obișnuisem, alergase în chipul veșniciei…
Omule–înălțare, purtai în veston tot timpul fotografia iubitei, de cîteva ori ne-o arătasei și nouă, iar noi făceam glume. „Pațani proști!” – era replica ta.
Prietene, soldatule, te-am recunoscut că ai fost muritor, te-am recunoscut după fotografia iubitei purtată la piept. Erai ascuns de sînge și zdrobit de o depărtare anume. Nu ne-ai mai spus nimic și nici mîna ta care întindea grăunți de pămînt și imagini de iulie.
Fotografia aceea ți-a salvat identitatea în livada cu piersici sărutați de plumbi.
De fapt, cine erai tu, acolo, într-atîtea pămînturi, prietene, sărutatule, de n-ai purta la piept și astăzi fotografia iubitei?...