Nu poți să vezi,
petalele roșului trandafir
contrastant cu pâcla înnabușită
a ploii și a-nchipuitelor livezi,
se usucă la margini,
iar viul roșu devine vag
o culoare rozie,înnăbușită...

Nu poți să vezi că tot așa,
oamenii-și ofilesc inima,
vrând,
nevrând-
și poate asta e cel mai grav:
comiterea acestei infracțiuni sufletești,
fără chiar simpla sa conștientizare-n gând;
Își decolorează inima vag.

N-ai vrea să vezi cum uitarea,
când omu-și pierde ființa-n rutină
și dânsa-și sădește cuib într-însa,
învăluie mintea lui,
metamorfozând-o-n ignoranță,
smulgându-i sămânța de speranță...

Ah!
Și cum prostia se-nfinge-n judecată,
ca în perete-un cui,
iar gâdurile-i devin întunecate
(făcând abstracție de miracolul noptii-nvolburate,
care-n întuneric
atâtea mistere-mi arată);

Petalele sângerii
se desprind usturator,stins,de rădăcină,
într-o adiere,
-ntr-o șoaptă...