Voința mea legată-i de-o piatră grea de moară
ce gâtu-mi încovoaie, doar în pământ privesc,
iar lacu-i pe aproape și fundul lui mă cheamă -
într-un abis haotic pașii îmi rătăcesc.

Cu gura în țărână, pe coate și genunchi,
eu îndrăznesc privirea în lacrimi s-o înalț
și să te rog pe Tine povara-mi s-o sfărâmi
sau să desfaci o za din nemilosu-i lanț,

caci eu, în disperarea-mi, nici nu mai am putere
să lupt în noaptea-n care adânc m-am afundat,
zicând că asta-i soarta, uitând și de credință,
cărarea ce-am urmat m-a dus înspre păcat.

Spuneai că largă-i calea ce duce la pierzare
că mulți o vor alege și vor pieri în foc,
tot ce-mi doresc acum e să găsesc poteca,
să mă întorc la Tine, să mut munții din loc.

Nevoie am de Tine, te rog mâna-Þi să-ntinzi
spre creștetul bezmetic lumina să îndrumi,
în sufletul meu negru o candelă s-aprinzi
ca ochiu-mi orb să vadă scopul acestei lumi.