Revin pe-același coridor mucegăit, spre tine,
Pașii răsună ca un ecou părăsit.
Dintr-o durere cineva privește la mine,
Printre gene, muguri de spaimă au încolțit.

Ușile-s rupte între dorință și gând,
Nu s-a făcut nici-o reparație morală,
Timpul bolnav îl văd lăcrimând,
Mirat, îl sărut pe-amintiri cu sfială.

În singura încăpere fără canapea și fotolii
Mireasma de iubire pierdută persistă,
Tristețea pe ziduri, găurită de molii
Sa deschid fereastra spre zambet,insista.

Inima bate ca un clopot, fără-ncetare,
Mâinile te simt pe dinăuntru și plâng
Neputând dintr-o dată, în această mirare,
Să redea prospețimea-ncăperii din care te strâng.