Ce monoton să respiri fără să inspiri,
să privești natura dintr-un cub de gheață!

În orașul meu oamenii se spală pe mâini
de fiecare dată când citesc neîncrederea.

Ei nu se privesc niciodată în ochi
de teamă să nu piardă și ultima speranță.

Cu privirile în jos și pași apăsați
se petrec pe urmele săpate adânc
de ploile mărunte și reci.

Inundați în subteran
își poartă crucile la suprafață
și nu le pierd niciodată.

Clima se schimbă
pădurile cresc
noaptea e zi
și ziua e noapte,

ghețarii se topesc ușor
dar inimi reci încă îngheață.