Cerul deznoadă ploaia, cu palme de eter,
Când pașii tăi, sub aripi, se cuibăresc în vene.
În calea mea se umflă șiraguri de ravene,
Azi, boțul meu de sânge se trage-ntr-un ungher
Privind cu disperare străfunduri de avene.

Mă simt captiv, pe umeri port cojile de lună,
În pumni, simt pulsul lumii, în teaca de hanger.
Azi, beduinul mândru, ca șoimul lui, stingher,
Își are numai calul și-n valea de sub dună,
Cerul deznoadă ploaia, cu palme de eter.

Nisipul, plin de stele, se răsucește-n tul,
Iluzii și miraje sunt roase de falene,
Speranțele, cadavre, sunt rupte de hiene.
Rămân sub ploaia rece, un boț fetid de mul,
Când pașii tăi, sub aripi, se cuibăresc în vene.

Chem duhuri să m-ajute, eu însumi sunt descânt
Ce rupe ceața-n valul pierdut pe sub polene,
Să te aducă-n plasa țesută printre gene,
Să-nchizi în lampa veche scaieții duși de vânt
Și-n calea mea să umpli șiraguri de ravene.

Tot cerul și nisipul le-am împletit în rugă
Dar nemișcat, în dană, stă vechiul velier,
Sunt condamnat la vise, la temeri grănicer
Și-n noaptea fără capăt, uscată buturugă,
Azi boțul meu de sânge se trage-ntr-un ungher.

Mă vei găsi vreodată, când timpul o să stea
Din rătăciri trăite-n culisele de scene,
Vei fi doar amintirea frumoaselor elene,
Statuie împietrită, sub ochii reci de stea,
Privind cu disperare străfunduri de avene.

Privind cu disperare străfunduri de avene
Azi, boțul meu de sânge se trage-ntr-un ungher.
În calea mea se umflă șiraguri de ravene
Când pașii tăi, sub aripi, se cuibăresc în vene
Cerul deznoadă ploaia, cu palme de eter.