Din trupul ei a mai rămas doar un pergament ceresc!
Orb să fi fost și tot aș fi cetit această înserare
cu pleoapele strânse din iazuri și lespezi,
această înserare care întrece mătasea de opiu și spini.

Și cum cetesc cereștile slove, uit de cele în care
am stat – mai mult scrib decât cruntul bărbat.
Mătăsurile dimineții pun stăpânire pe mine,
mă învăluie cu amețitoare melancolii,
îmi pun o fructă neștiută în ramuri.
Pentru tremur, pentru ea merg mai departe…

Durerea durerilor, am zis,
trecând iarăși din lucruri în vis…
Ci de acolo, din vis, mă întorc asuprit de vedenii,
mâna începe să fie și unde nu este,
albastrul iazului meu fuge-n poveste.