am mers de mână
până când cerul a rămas pe obraji
doar cu o urmă de lut

suspendat de spatele tău ca un liliac
mi-au crescut gheare în loc de sprâncene
noaptea venea greu c-un mocnet de sânge în aripi
albastrul abia se mai ținea între ele
o foaie de cort prea grea
pentru orele când aeroporturile sunt închise
intersecții blocate de un sărut
care ne-a dus lumina atât de aproape încât
au coclit scândurile au înviat apusurile
din coastele noastre a tâșnit o orgă
da!
din coastele noastre cerul și-a făcut nai!
la el vor cânta copiii noștri
plângând fără să știe de ce
curățind de pe el ultima fărâmă de humă

uneori a iubi e ca și cum ai fi un jucător ieșit din mână
mimarea versatilismului fugindu-ți dintre degete
zâmbim demachiați
privindu-ne adânc parcă pentru prima dată
patetismul este alfa si omega atunci când iubim
am putea să ne dezicem de el când buzele tale
mă vor săruta de trei ori până în zorii zilei