ÃŽntro zi,
când paznicul trupului meu a adormit,
deșeurile marine
mi-au pătruns pe nări
profitând de secundele de absență
și de ochii ce păreau
două sfere asfixiate
într-o beție de somn.
Pe plămâni mi s-a așezat
un morman de scoici și alge,
astfel că respir
doar aerul lor fetid,
ascult țipătul coleric
ce mă sfâșie ca pe o haină veche,
ca pe o cârpă îmbâcsită de praf.
Nu pot decât
să arunc cu pietre
în fereastra lui Dumnezeu.
Doar El
mă poate întoarce pe dos,
ca pe o față de pernă,
curățându-mă
de nisip
și de resturi acvatice.