cu fereastră spre stradă
și o fată cu gene lungi
ar putea să o cheme
ana privește trecătorii
îi pipăie cu vârful limbii
nevoia de a îmbrățișa un om
l-ar scuipa l-ar lovi
apoi l-ar lua în brațe
până la sufocare
respirația devine inutilă
în punctul unde linia inimii se rupe în două mâini
le urmărește căutând un sens în alungirea spre
bărbatul care fuge gol din pântecele deschis
singurătatea îl va aduce mereu înapoi
ca un câine credincios
care-i roade acum clavicula
ana râde în lacrimi
până adoarme orașul cu o mie de
turnuri albe turnuri negre
câteodată visează