Plouă în interiorul unei clipe de cristal,
Plouă în acest cotidian mirosind banal.
Plouă și mă doare un cuvânt de nemurire,
Iar picături reci se țes în mii și mii de fire
De păianjen; îmi aștern iubirea
Pe un zid gros de crude amintiri.
Îmi sapă în suflet fericirea
Că exiști, real, între năluciri.
Te chem,
Și o lacrimă îmi mângâie obrazul gol, rece.
Mă tem
Și nu mai știu când clipa obosește și când trece.
Vântul geme și plânge cu mine odată.
Pe cer plutește straniu, nevăzut...o pată.