pe cine văd seara trecând prin zăvoi, pe puntea îngustă, aruncată pe ape,
peste al Bistriței iute șuvoi, cu părul în vânt, fluturându-i la spate?...
e ea , cea mai dragă ființă din sat. e ea, cea mai dragă ființă din lume.
pășește agale pe puntea de lemn, privind fără frică ale valului spume.

este fata Ancuței ce stă peste râu, în casa cea mică făcută din bârne.
o fată frumoasă că nu pot s-o spun, c-o să credeți că sunt mincinosul din lume.
când parul bălai și-l răsfiră în vânt, iar o rază de soare-o mângâie pe plete
zici că lanuri coapte de grâu, o cunună-au făcut, împletită cu fire de aur, cochete.

și privesc în neștire peste al apei tumult cu gândul zburându-mi aiurea în zare
după fata ce trece peste puntea de lemn, cu fața senină și mereu zâmbitoare,
fără să știe că pe malul opus, un moșneag, ce din lume aproape s-a dus
își plânge amarul și regretă nespus o tinerețe în veci trecătoare...