Sub roua albei tale frunți m-aștern în fiecare seară
și-n glasul limpede apun a nu știu câta oară,
când peste lumea veșnic cuprinsă de zăpadă,
eu nu mai sunt și nu rămân... decât o pată!

Sub bruma tristului meu suflet te refugiezi în fiecare vară
și în adâncul meu tomnatic te pierzi a nu știu câta oară,
când peste valurile vieții ne avântăm fără oprire,
tu nu mai ești același... tu nu mai ești mireasmă, tu nu mai ești iubire!

Sub umbra dulce a inimii cutreierând deșertul vieții mele
mă reîntorc la fiece speranță sau durere,
când peste timpuri va răsări din nou sub părul nins
o amintire scurtă... un dor neîntinat, neîngropat, nestins...