Eram atât de singur încât
însăși singurătatea mi se părea gălăgioasă.
Priveam orizontul în noaptea de cenușă
așteptând ca marea să dea nașterii lunii.
Noaptea strivea cu greutatea ei,
chinuitor, sufletu-mi pustiu.
În jurul meu, tăcere.
Căutam gânduri, imagini,
dar cotloanele memoriei erau pustii
precum marea.

În singurătatea mea,
mi-am îngropat țipătul
în nisipul mării,
așteptând ca razele soarelui
să despice întunericul
și astfel să reînvii...