Un meșter dintre cei iscusiți
cioplea cu meșteșug odată,
o halcă de piatră, mare, frumoasă
și-i dădu meșteșugitul, din toată priceperea lui,
o înfățișare chipoasă de fată,
cu toți nurii femeiești la vedere.
Într-o seară pe cînd ochea mulțumit,
toată iscusința-i la lumînare
și-o ungea drăgăstos
în uleiul privirilor ca pe-o icoană,
se nimeri prin preajmă un daimon ogîrsit
cu gust de cîrcoteală:
„ Las’o dracului de chițibușeală, jupîne
cioplituri d’ astea cu nas, buze, țîțe, picioare,
poate născoci orice ageamiu
fă și mătăluță o lucrare,
asupra căreia să se oprească, înfiorat
și ochiul lui Dumnezeu!”
Atît îl cicăli arătarea pe om,
că meșterul, afanisit de critica neîndurătoare,
se-nfurie puse mîna pe ciocan și sparse fata.
(acu dacă mă gîndesc bine daimonul avea dreptate
nimic din ce-i ușor nu-ți poate aduce mulțumire deplină)
după care fiindu-i rușine ori milă,
de rănile marmorei nevinovate
se puse să le ascundă dibaci
și șlefui bolovanul preț cam de doi ani jumate
(nu eram prin preajmă, dar pot să vă spun
că i se tociră de atîta trudă buricele gîndurilor)
iar cînd lucrul fu încheiat,
ce să vezi, dinaintea lui, ca o flacără de piatră
o măiastră, fără ochi, aripi sau cioc
doar Zborul însuși