Oamenii Președintelui pipăie-n zori
pîntecul cerului care va naște.
Ei sunt pe aproape,
nevăzute ramuri în prelungirea liniștii,
cristale aparent somnoroase.


Oamenii Președintelui învață piatra
să existe în neclintire.
Rar își trag peste pielea-n alertă
cămașa de-o noapte a dragostei.
Inima iubitei e în ascultare,
visele-i sunt răsfoite pagină cu pagină,
oamenii Președintelui iubesc
doar în permisie...


Deodată trece o lebădă
ca o născocire a neprevăzutului
prin aerul interzis.
"E o pasăre, domnilor,
doar o pasăre!"
foșnește cel dresat să înflorească
sub fereastra Primei Doamne
asemeni unui cais.


De regulă, oamenii Președintelui pipăie-n zori
lumina cea afurisit de lunecoasă;
uleiul din candela zorilor
le scapă mereu printre degete...

Chiar și aceste Cuvinte
se vor preschimba în scaieți de neliniște...


Mîine, în zori, la raport,
cu privirile înfipte-n țărînă,
oamenii Președintelui vor asculta
acest poem al lunetistului,
poetul mereu de veghe la șansa timpului său
ascuțindu-și pe gresia sîngerie a zorilor
Cuvîntul,
glonț ce nu iartă,
glonțul cel veșnic la îndemînă...