Mă întristez când roca din mine
rostogolită din cale într-un târziu
zdrăngăne unica fereastră de melc
pe care o sparge în țăndări lipicioase
… și mâlul cel scurs de sub tălpi
acum și pe față mă spală.
mă întristează că palma mi-e goală
pe unde-a trecut și arșiță și ger deopotrivă
atât mi-a rămas de când cerul îl sprijineam
cu palma aceea pe care acum și melcii o ling.