ascult loviturile repetate ale ciocanului —
cuiul intră destul de greu
în lemnul acela uscat.

mâna copilului
e atât de fragedă
și neantrenată încă.

semnul exclamării
pe care îl privesc
e chipul meu,
iar acest nume
cu care mă iscălesc
n-ar avea niciun sens
dacă nu erau
acea peșteră
sau acel mormânt.

e nevoie dintotdeauna
de un adăpost
și de o mână
suficient de puternică,
dornică să mângâie
măcar un creștet…