Mi-am împreunat mâinile și am îngenuncheat
într-un colț al tăcerii,
unde lumina curge ca nisip topit
peste neliniștea ce mi se încolăcește în inimă.

O pasăre străbate râul nevăzut
dintre pământul înflăcărat
și cerul fără margini,
ca o punte de foc și lumină
între lut și eternitate.

Dincolo de curcubeie, zborul ei se frânge
în ziduri de ceață,
ca o floare fragilă
prinsă sub clopotul de gheață
al unei ierni nemiloase.

Aripile se fac vârtej,
spaima tulbură văzduhul,
iar trilul frânt
imită ecoul clopotelor
dintr-un turn părăsit, în miezul nopții.

Penele se risipesc
precum frunzele toamnei târzii,
grele de dor și uitare,
numărând căderile
în locul înălțărilor.

Din cioburi de lumină spartă,
pasărea își reclădește zborul.
Inima, în noaptea zbuciumată,
își regăsește aripile,
strălucind ca un cristal refăcut de furtună.

Cerul, odinioară labirint de umbre,
se deschide într-o clipă de aur,
iar visul — cândva infern în flăcări —
se transformă în început,
într-o promisiune de nemurire.

Femeia care visează
nu mai cade.
Transformă fiecare frică
în aripi de lumină
și fiecare durere
într-un zbor nemărginit.