Dorința —
umbra care respiră în mine,
ceața densă care îmi închide pașii.
Mă apasă fără nume,
îmi strânge inima
ca o mână invizibilă.
Din ea se nasc două lumini
care nu se întâlnesc niciodată,
și printre trandafiri
spinii învață să vadă.
Foc fără martor,
abis care își bea propria lumină.
Se stinge fără sunet,
ca o candelă care a uitat pentru cine arde.
Trece prin mine
ca o respirație străină,
ca o ușă deschisă într-o cameră fără pereți.
Nu mai cer.
Nu mai chem.
Nu mai păstrez nimic în palme.
Doar visul o mai recunoaște.
Dar acolo nu mai este dorință:
doar forma în care dorința lipsește.