Inspir melancolie fină
Prin branhii pline de lichid,
Iar o copită -mi stă în vid
Tot încercând să mă susțină.

Și văd cum adormite stoluri
De stele dalbe, galaxii,
Topesc neantu-n bucurii
Roind în juru-mi cu cadouri.

Sunt un hibrid, un monstru sacru,
Un faun fără de pereche.
Trăiesc în umbră, stau de veghe
Și râd din când în când macabru.