Încă mai telefonezi o dată la două sau trei săptămâni.
Vocea și toate celelalte zgomote din preajma ta
mă invadează cu neașteptate nuanțe insinuante.
- Te-am sunat doar așa, de control!, îmi spui.
Tonul îți este glumeț, lipsit de griji.
- Da?! Păi, ce să fac?! Trăiesc și cam atât...,
răspund nesigură, surprinsă și eu de absurditatea
faptului.

Discutăm fleacuri.
Tu te grăbești să închei.
Apoi tăcerea se dilată între noi două-trei săptămâni,
două-trei luni, ani, ani, ani, ani, ani...
Fiecare, pe drumul lui, se îndreaptă spre viitor
la fel de orb.