Tu porți nasturi negri și-ți cade unul alb. Nu te mira.
A-ncărunțit în cădere cum și zăpada e cutiile negre ale cuiva.
Departe am ajuns împreună, dezbrăcați de convenții și de culoare
ca de mâneci pe care le spintecam cu oasele, de slabi, prin carne.
Azi stăm cuminți și ne iubim în fiecare seară atât de plictisitor cât poate fi raiul
și atât de profund ca tentația de a-l părăsi.
Oricum ar fi, noi am lăsat pânzele albe în urmă,
flutură și o vreme am crezut că e steag, dar dacă pânzele albe au o țară,
noi suntem ratații acelei țări, noi ne fumăm umbrele rulate pe alții și noi
ne ospătăm viermii cu bucăți de ziare unde apar cronici despre cărțile noastre:
-Uite, mă, cine sunt. E o tăcere cu mult iod, o tăcere-nuc.