un tren ce duce nicăieri
o linie ne întreruptă
doi pași,două clipite
foșnetul vântului,în frunzele uscate
fumul focurilor de pe dealuri
soarele ce apune
și lasă foc pe cer în urma lui
cerul cu stele ce rar le poți vedea
un tren ce vine de nicăieri
povestea poate continua...

acum,aici în locul cel uitat
m-a prins o zână,fără mască
și m-a citit și m-a chemat
să o însoțesc acasă
și-am stat,și ne-am vorbit
de-a fiecăruia viață
și m-am trezit cu mâna mea
în ale sale mâini gingașe
căldura lor,tandrețea lor
din gheață inima-mi scoase.