De sus, lumina ne privea îngăduitoare.
Coborâse nesperat de aproape.
Noi ne frământam mâinile.
Atât de îndrăgostite erau, încât
ni se-ncolăceau ca lianele în jurul ideilor.

Lumina-și prelungise tendoanele în
mâinile noastre. Ne modelau sfere.
Eram ca niște sculpturi din ceară.
Ne priveam reciproc și râdeam
de propria noastră înfățișare.

Ne topeam într-un dedesubt,
rămânând os lângă os, vertebre albite,
a unor veacuri ninse de ani.
Mâinile se-mpreunau într-un somn adânc,
fără să ne rănească, mângâindu-ne doar pieptul.



28 octombrie 2010