Sub tălpi drumurile își ard nisipul,
trece peste primejdii nesăbuința
cusută pe fața pietrelor.
Aerul se comprimă sub propria greutate
cu un luciu metalic de apă.
Oamenii se răsfrâng în el și nu le place,
se furișează sub pielea de ceară
ca o statuie în propria identitate.

Se adâncește în ochi o rană deschisă,
o fantă prin carnea dușmanului
deschide porțile durerii.
Nu intră nimeni, nu iese nimeni,
cămașa arde-n flăcările trupului
steag pe câmpul de luptă,
căzut la datorie odată cu oștenii.
Nu-i mai acoperă giulgiul morții
zac în groapa comună
lângă o pădure de salcâm
și-i descompune în uitare pământul.

Sună cornul regimentului
să se prezinte,
la apelul de seară
lipsesc.