ți-ai lipit degetele închinării prin scriere
de pieptul meu în dreptul inimii
o clipă am crezut că debutez cu stop cardiac
dar linia vieții era incredibil de clară
circulară ca a unui copac

pântecul meu până atunci de bărbat
n-a mai poposit primăvara sub streșini străine
a înlemnit și-a ierbit
sudul cald…
gând ispititor când strugurii îmbată
l-am schimbat într-un cuib împletit

e ger ca în fetița cu chibriturile
ude și fără scânteie
fulgii sunt ouă cerul tigaie
poveștile nu țin de foame și nici n-o încheie

de aceea scorburile atârnă pe trunchiuri
ochi de icoane
paraziți fără gene
aș scrie dar n-am inspirație nici expirație
am pulsul slab tegumentele cenușii

să sun la 112 mi-e lene