Zăbovesc pe străzile orașului cu turnuri,
printre clădirile medievale,
mă fascinează sobrietatea lor prăfuită
porțile grele prin care te cheamă misterul.

Nu sunt decât o umbră trecătoare
o fantomă deghizată-n pelerin
care-și sfâșie timpul pe roți.
Sunt dintre oamenii cu pasul nesigur
pe un drum zdrențuit de obstacole.

Orașul e un candelabru de lumini în noapte,
un loc unde îmi ascund identitatea,
furat de ceasurile sparte
unde timpul se rotește pe cadrane.
Nu cunosc pe nimeni în mulțimea amorfă
sunt o stea descompusă,
dintr-un cer strivit de pământ.

Deseori cu ochii roșii prin fanta de lumină
fac plecăciune hârtiei îngălbenite
sub streașina unei lămpi cu vapori,
și aștept să-mi cadă cuvintele mari.

Călăresc inorogii de sticlă
până la răscrucile dintre anotimpuri,
curg lacrimile gălbui din ochii iubitei,
ca picăturile din nori pe asfalt,
mă înclin, m-așez în genunchi
și-i mușc buzele cu un sărut
în văzul lăptos al mulțimii.