Poeții niciodată nu-s prea mulți.
Ei sunt o specie, o floare rară,
ce niciodată nu o să dispară,
de glasul inimii vrei să-l asculți.

Poeții niciodată nu-s prea gravi.
Un sublimat de viață și durere,
speranță și îndemn ce nu vor piere;
ei sunt esența celor anonimi și bravi.

Poeții niciodată nu-s prea tineri.
Ei inima de foc o țin vitează,
conștiința lor e mereu trează
și niciodată nu mai au rețineri.

Poeții niciodată nu-s prea lacomi.
Ei dăruiesc mai mult decât pot duce
și nu primesc decât un lemn de cruce
când pleacă-acolo unde pururi dormi.

De glasul țării vrei să îl asculți,
să-ți fie călăuză și povață,
să retrăiești etapele de viață,
poeții niciodată nu-s prea mulți.