Eu sînt cel hărăzit de soartă,
Căruia Zeus ia dat cinci copii,
Eu sînt cel ce aștept la o poartă,
Încă plin de speranță și de nostalgii.

Trece timpul și eu le văd tot mai rar,
Chipul se brăzdează și am argint în plete,
Iar astăzi sînt singur și am un gust amar,
Căci mi-este dor, mi-e tare dor de fete.

Și atunci cînd vin nu stau ca-n alte dăți,
Ce tristă este viața de părinte,
Azi au și ele noi priorități,
De noi abia își mai aduc aminte.

Și toate astea dor și lasă urme,
Iar noi murim puțin cîte puțin,
Dar asta-i viața taților din lume,
Și se numește simplu ; doar destin.