În zare se vede o răchită,
Sub care noi stat-am cîndva,
Pe maluri ea pare amețită,
De rîul ce curge sub ea.

Ar vrea ca să fugă-npreună,
Cu rîul spre fluviu și mare,
Să-și tragă puterea străbună,
Din apa mereu unditoare.

Nu poate. Din ea se prelinge,
Un suc incolor și amar,
Sînt lacrimi. Răchita mea plînge,
În nopți luminate de far.