tatăl meu nu și-a irosit elegiile când moartea
și-a despicat-o în a mea mamă când pielea
a ieșit din el ca un sunet de clopot și a început
să umble pe străzi după psalmii lui Orfeu.
când voi fi bărbat mă voi naște peste toți
pasagerii tatălui meu ca o viață întreagă
în care întunericul mănâncă lucruri albe
iar lucrurile albe mănâncă pâine neagră.
când voi fi cu adevărat bărbat voi merge la război
cu pușca mea de iubire și voi aduce mamei
un trandafir înflorit peste marginea cărnii mele.
mă locuiește o jumătate de duh
ieșit dintr-o închisoare cu sfinți și nu-mi dă pace.
îmi măcelărește sufletul până la oase. Dumnezeu
trebuie să știe că poezia nu este o funcție a adevărului.
este o copilă din flori ce asmuță câinii
pe aceia care-și îngroapă morții în oceanul neuitat
al tristeții. poezia e un bărbat născut dintr-o pedeapsă
ce-și cultivă demonii zi după zi prin metroul lui Ahile.
e un tată care jură sfială și fuge prin locurile umede
și înmiresmate ale timpului. brusc îmi dau seama
că pielea mea e un templu în care se revarsă
tatăl meu fericit ca un fluture cosmic.
elegiile mele adunați-le în patul iubitei
cu ele să-i smulg un mănunchi de prunci