nu spuneam nimic
copilul meu se legăna
într-o omidă de lemn
se terminaseră deodată, exact în ziua de mijloc
toți caii
toate trăsurile

toți pomii
prin burta fructelor lor
claxoanele se auzeau încet, mai încet
aveam în minte imaginea asta
c-un iepure lovit în drum
și pâinea prea caldă
mutată dintr-o mână în alta
e ca și cum ai merge prea repede
c-o lumânare aprinsă

am mers pe jos
mi-a fost rău
în geantă am mereu ceva
cu efect de fluture pe ram
dar nu
am făcut două noduri la mâneci
la fel aÈ™ fi ochit poate
în coșul fabricii de cărămizi
și toate ciorile și-ar fi luat zborul
deodată
s-ar fi văzut zidul cel roșu

ce moarte stupidă
alunecând pe sub ghiață
aș fi zis că doar
ne desprinsesem mâinile
aveam în minte imaginea asta c-o maimuță
sărind dintr-un palmier în altul
trecând prin hârtie
exact prin desenul cu soarele

începeam să cred că am fost
și simțeam cum mă cuprinde mânia
izbeam cu tăișul în aer
ca și cum n-ar fi fost
o cusătură
aÈ™ fi zis
pe-un cuțit
rătăcit undeva

e-o piață cu ceas și pavaj de granit
iar eu
sunt bătrânul cu zeci de pisici
din fiecare bucată de pâine le fac
o pereche de aripi pe spate
copilul meu va râde
pe-o omidă de lemn
ca pe cal

în ziua de mijloc pâlpâim
îmi legăn copilul
între două televizoare aprinse
jucăriile
încep să frigă