Spunea, cândva, o bunicuță
Ce nu mai este printre noi:
"Te plângi de iar și iar nevoi,
Și bine, nu-i, drăguță."

Ce mult aș vrea să știu acum,
Din toate vorbele rostite,
Ce alte chinuri, mai ferite,
Mi se aștern în drum?

Dar, sigur știu că luni,
Și mai departe, marți,
Doi oameni sunt mai lați,
Și doi, sunt mai nebuni.

Mai știu, desigur, miercuri,
Și mai departe joi,
Doi oameni, ca și noi,
Se țin de mâini, în cercuri.

Și se sfârși povestea ei,
Chiar vineri, mi se pare,
Când ea, subit ne moare!
Iar eu suspin din greu: e heei...