Au trecut mai bine de 8 ani,
sau poate cam atât
cât îi trebuie unui copil să înțeleagă
cine-s părinții lui și de ce îi iubește.


Și merg, prin ploaia măruntă,
prin vântul neloial gestului meu.
Mă îndrept spre tine cu teamă
că poate nu mai ești nici măcar acolo.


Și poate nu mai ești.
Nu îndrăznesc să mă refugiez azi
lângă tine. Mi-e teamă.


Gândul a pus stăpânire pe tâmple.
Poate doare și-atunci din nou mă sperii.


Ajung aproape de tine,
inima îmi tresaltă-n stomac,
ca fiorul primei întâlniri.
Ciudatul sentiment, ireal,
mă-nvăluie și...
amețită, respir consolată.


Aprind lumânările,
rugând vântul să-mi îngăduie gestul.
Emoția mă cuprinde
și sunt singură, printre morminte
sunt singură cu tine...
Sunt.