Noaptea când lunecă întinsă luna,
Și din suspin a mai rămas o rază,
În mersul ei rotund și-a pus cununa,
Sub norul care încă mai visează.

Ca o umbră sub pleoapele-i lăsate,
Mai trece gândul care nu se stinge,
Ușor în lunecarea lui străbate,
Lacu-în care cerul se răsfrânge.

Prin patul nopții stele se perindă,
Cu ochi cuprinși de vise ca o ceață,
Le poartă cerul în vasta sa oglindă,
Mergând pe drumul către dimineață.

Să fie acesta somnul cel din urmă,
Când timpul strânge-n brațe depărtarea,
La mal de noapte pașii mi se curmă,
În ora care țese deșteptarea.


Marin Voicu