în ultimul apel mi-ai răsturnat paleta de culori rămasă-n frigider să înghețe vise
în dacia printre gunoaie și fiori de jeg am propria capelă sixtină care sprijină tavanul din bucătărie în ringuri rock. azi mai rămâi fixat în ecouri peste care arunc tonuri închise
nu sunt femeia care adună flori în vaze sau iubește frumosul colecționând în dormitor figurine din lut.
cineva îmi spune șuierând o sticlă de bere că îmi stă mai bine când iubesc cu palme și...atât
eu zâmbesc savurând o lămâie dintr-un ceai de „de nu mă-interesează ce fruct” și mă gândesc la străinul din tine
aș putea încerca să te dezgheț la o cana de vin dar știu că îmi apari numai pe fundul unui shot de tequilla
privesc telefonul care nu mai sună să mă prefacă artist sau un amator dintr-un cartier în care nici lupii nu mai au curaj să urle la lună
***
numește-mă da vinci sau buonarotti când din sunete îți desenez chipu-n tavan
am nevoie de voce să te pictez în culori
de când m-ai învățat cum să-mi adun genele-n pensoane
astăzi taci iar eu aștept să-și deschidă cerul trusa...vreau să-mi aleg alte pensoane din umeri de înger
încă te proiectez în camera unde o femeie normală nu și-ar scoate merele pentru o salata cu roșii
uneori zâmbești alteori te-ncrunți și-mi strângi fisuri în var până-ți devin în oglindă jumătatea ta de giocondă