Înainte totul era o joacă,
urmele tălpilor tale
pe o plajă de alge amestecate
cu urmele scoicilor,
castele de nisip în sărut
cu iluziile valuri,
singurele iubiri așteptate
la farul din Loch Ness,
unde pe ponton albatroși
capătă forme de ou
peste scânduri ce-s ude.

A fost de ajuns un surâs,
o sclipire să fie scăpată
dintr-o perlă marină,
să-mi întorci o privire
cu un zâmbet de
fată normală,
ca eu să le adun risipitor
în căușul palmelor deschise
si să simt cum îmi deschid
instantaneu aortele,
pulsând quasari în
univers lăuntric.


Pe nisipul cald îți șoptesc
la ureche cuvinte,
roiuri de fluturi
ce se-adapă din propriul
pântec,
prea însetate,
poate prea efemere,
îți spun cum cântă sirenele
marinarilor beți în tangajul
velelor rupte eșuate pe plajă,
cum se aud stelele când ciocnesc
pahare de ambrozie
închinate zeilor mării,
îți arăt așa cum te visez
în fiecare noapte,
simplă și perfectă
într-o rochie marină
spre propria mea înotare.

30 de minute atât,
sunt suficiente pe zi
să-ți contemplu chipul
cu o mimă de mim albatros
de parcă aș fi un clown
ancorat într-un joc static
pe sârmă.

Oare e mult?
Este prea mult?