Înălțimea lor, regi înaripați
fluidizează noaptea spre zi,
măsurată prin cântec.
Ei sunt la sfat
decretând zilele cosmice,
beau sângele pădurilor,
rotite prin noapte.
Sfâșie întunericul cu creasta roșie
și somnul viețuitoarelor
cu ecoul întors de pe fața lunii.
Ei sunt strigătul dimineții,
altfel munții și pădurile ar dormi
iar râul lunii ar fi căzut,
după țancuri de piatră
pe crestele abrupte,
speriind caprele negre.
Aproape de fruntea muntelui,
de marginile alpine,
țipătul lor pierde aripa pământului,
împrăștie duhul morții
și viața urcă și coboară prin arbori
adună-n cântec tot răsăritul,
și se naște lumina.