sunt viermele ce doarme-n mărul tău,
mirat că poate viețui aici,
undeva jos e-o lume de furnici
și-mi pare că acolo-i mult mai rău.

nu cred să mai cunoască cineva
vreun loc cu-atâta soare și dulceață,
ar fi de-ajuns să prinzi o dimineață,
ca să-nțelegi că nu mai poți pleca!

da, știu, sunt doar un vierme, tu ești om,
discursul ăsta e puțin îngust!
eu, cocoțat pe viață-ntr-un arbust,
iar tu atât de-aproape de atom...

ei bine, uite cum de-am îndrăznit
să cat spre sensul existenței tale,
gândul să-mi las să bată-atâta cale,
să pun atâta patimă-n vorbit:

la rândul tău ești vierme-n mărul Lui,
chiar dacă nu mai ai curaj s-o spui!