Sufletul meu, ca un fluture nocturn,
A fost copleșit de imperiul iubirii tale, alb,
Presupunându-l greșit a fi iarnă.
Iar zborul astfel ucis doare postum,
Când aripi de gând se rotesc pustii, și te cheamă.
Sunt slab...
Sunt atât de slab,
Încât îngenunchez în fața iubirii tale încătușat
Iar vântul, nici nu sesizează că trece prin mine,
Purtându-mi spiritul peste umbra ta, configurată
Delicat în adierile uitării,
Și n-ai habar că mă las înmormântat
Chipului tău... prin neputința descătușării.
Sunt slab...
Sunt slab, și chiar putrezesc de viu
Pierzându-te iubito! De-atâta slăbiciune
Nu pot decât, să nu te uit, și să te scriu
În Scriptura dragostei, drept rugăciune.