înceată-i poteca și pasul mi-e greu
și-mi pare prin vreme că nu mai sunt eu
că eu-l sunt el răsărindu-mă greu
și numai durere-i sunt eu

îmi plânge pe umăr cu glas de orfeu
mă arde-n privire cu râsu-i ateu
e tulbure gândul… al lui sau al meu
și jur împrejuru-i sunt eu

pe mările mele sublim odiseu
mereu rătăcit în puținu-mi mereu
cu mine același de sine al meu
îl port înăuntru-mi zidit într-un eu

și-ntreb: prizonierul sunt eu?
ori chiar sunt eu?