păcătoasa gravitație,
Ea induce gânduri morbide cu privire la siluetă,
că unii sunt mai înalți și mai grei decât alții.
în fața ploii cu toții își deschid umbrela,
alungindu-și fața pe vagon.

poate că Dumnezeu e un copil nebun
care se joacă într-o cutie de vopsea roșie,
spoiește pereții, luna bătrână și buzele femeilor singure.
umbra Lui albă e prietenul de pâslă
căruia-i deschizi ușa la miezul nopții.

și pe gerul cel mai ger,
când moartea doarme într-o coajă de nucă
El se înțolește cu o pădure de veverițe.
vine la tine fără să facă un zgomot,
nu se laudă cu surzenia lui, nu dă din coate.
dacă se îmbracă în moș crăciun
știm cu toții că nu e moș crăciun,
ci pensionarul flămând care îi duce babei lui o masă caldă.

ca să-L vadă și proștii
scrie pe fruntea lui – Dumnezeu,
un scris mare și roșu, cu „d”, de la Dănuț.
și cu Dănuț, îți zic Io, nu tremuri de frig.
știe patentul nemțesc pentru o iubire perfectă.
nici mă-tii nu i-a fost, nici lui tac-tu –
doar s-a aplecat peste Ei și s-au topit de căldură.