e aproape 20:12 și un an nou își caută
deja de lucru prin ochii mei. gata.
cea mai frumoasă femeie și-a pus bocancii
aceia normali și bătucește cărarea de zăpadă.
nimeni nu știe unde mergem.
nimeni nu știe că adesea reformulez
și devorez un trup care fix își așează soarele
pe degetul mare de la mâna stângă.
nimeni nu știe că așa a fost dintotdeauna.
cu mâinile pline de realitate
orice om ar evolua exact ca un autobuz.
ar fi o navetă care timp de câteva secunde
ar povesti coșmaruri trăite
alături de alte stele din cosmos.
singura soluție e să mă deplasez spre dreapta
unde este o parcare
în care caii fumează malboro lights.
faptul că-mi așez capul peste umerii albi
nu înseamnă că deja inima mea
își scoate la licitația imaginile nasoale.
ninge. și pământul destul de monoton
se gâdilă ca un stejar prima dată în vânt.
continuu să cobor cărarea de zăpadă
când un mesaj promoțional scoate sunetele unei broaște.
nu vreau să fiu răutăcios. dar, de ce-l apucă bâzâiala
tocmai când mă arunc ca un porumbel
în cerul acestei femei. ascult sâsâitul fiecărei clipă de viață
și mă dezmeticesc atunci când mi se arată
că așa am trăit mereu. aerul vrea să intre zgomotos
în lumea mea invizibilă. dar înăuntru, nu e decât o felină
care intră în comă mâncând vorbe.
ninge… și-ți cer iertare că salcâmii
își scutură din greșeală albul metalic.