soarele topește, pe unde apucă, suprafețe mici de zăpadă. nici zăpada, dacă e s-o luăm pe bune, nu-i foarte insistentă să rămână jos. a nins doar așa, să ne ungă ochii: poftiți niște zăpadă, macăr pentru bucuria ăstora mici. copiii, dacă tot veni vorba, umblă haotic prin curte ca niște molecule într-o substanță. copii îmbrăcați în haine colorate. în violet, verde țipător, portocaliu sau pantaloni roșii. copii ai săracilor, ai clasei de mijloc sau pur și simplu copii - toți uită de bani circulând in mici cete. abia doar când vor ajunge acasă, uitându-se în ochii părinților își vor aminti că diseară iar ciorbă e de mâncare, sau, unii, își vor aminti că undeva în frigider se învechește o pizza, niște pește roșu (mâncare deloc pentru copii), iar batonașele de mars au prins un strat alb deasupra.
eu pufăi dintr-o țigară și moi buzele într-o ceașcă micuță de cafea. acum am observat, în blocul de vizavi, la al patrulea, o domniță trage și ea dintr-o țigară. se pare că privim unul la altul. am plecat privirea în jos, ceașca ei albă, din care ies mulți aburi este vădit mai mare. unde se pune ceașca mea microscopică, verzuie și roasă așa nu știu cum.
toate lucrurile frumoase și bune pe care le facem, întru slava lui Dumnezeu să le facem, m-am gândit eu. pur și simplu altfel nu are niciun sens. ceva mai devreme, tot azi, am stat la intrarea în biserică și de trei ori am refuzat să intru. groaza îmi dădu câteva icnituri, niște grețuri mă apucase: gândește-te la copii.
să nu ezităm când vine vorba de rugăciuni. imi place s-o fac pe durul dar dacă după slava mea mă gonesc, degeaba alerg. în tot acest preludiu de ianuarie, rugăciunea se înalță deasupra tuturor lucrurilor. ce-i drept, venise pe mail și o propunere de a scrie un scenariu... dar zău, cu mâna pe inimă spun: nu știu cum să-l încep.