Și apare la capătul zidului,
la capătul trotuarului o doamnă cu pălărie galbenă și fular alb -
o doamnă din cele care se văd de departe.
Înțeleg, ne vom întâlni undeva la mijlocul trotuarului,
deși doamna pășește foarte încet și procesul va mai dura.
Deja îi deslușesc obrazul (cam palid, totuși) aplecat în lâna fularului.
Parcă ar căuta ceva prin buruienele de lângă zid dacă nu cumva
își apleacă ochii văzând cum mă apropii împrăștiind cenușiul.

Încă o adiere de pași. Încă o porțiune de iarnă limpezită din mers.
De-o parte și de alta a genunchilor i se zbate poala paltonului,
puțin obosită și roasă, ceea ce nu dă bine ideii de întâlnire romantică...

O văd aplecându-se, rupând câteva frunze surprinzător de proaspete,
surprinzător de verzi pentru cenușiul acestui decembrie fără de șanse,
strecoară frunzele într-o pungă de plastic fără să-mi dea vreo atenție,
fără să-i pese că sunt ca și îndrăgostit.

Nu-mi rămâne decât să-mi aduc aminte cum îi zice plantei
ce însoțește zidul și trotuarul cu frunze atât de verzi în decembrie.
Nu cumva Rostopască? Da, Rostopască! O plantă plivită mărunt
de-a lungul trotuarului. Ah, înțeleg: negi, bătături, boli de ochi,
icter, gută, reumatism, cenușiu pe suflet,
decembrie fără speranțe, decembrie nefulguit…