Te-ai urcat pe norul alb ca să te ascunzi de lume,
Însă ploaia te-a trădat și te-a coborât la mine.

Trupul îți era și apă dar și vânt neîmblânzit,
Hârjonindu-se pe maluri cu un val dezlăntuit.

Ochi-ți emanau lumină, părul un parfum intens,
Îți strigam de fericire numele în univers...

P.S.
Astăzi stau tăcut și trist, paznic la un cer pustiu,
Norii albi nu mai există și degeaba mai sunt viu.